Luminița plângătoare

Copii în jocul teatrului lumii

Noua carte a lui Gheorghe Vîrtosu ne cucerește prin indiscutabila autenticitate, asigurată de faptul că autorul a trăit faptele de
viață sau că a putut să le trăiască. El se coboară, cu un deosebit
sentiment de bucurie și desfătare estetică, într-un tărâm pe care îl
cunoaște din interior, având certitudinea că este acasă și că ne-o
transmite și nouă, cititorilor. E un fapt care se întâmplă, după
cum postula Hegel, în cazul epopeii.
Acest suflu epopeic, de care sunt pătrunse și Amintirile din
copilărie ale lui Ion Creangă (editorii cărții ne trimit, de altfel, în
mod justificat la această capodoperă, având drept erou un „copil
universal”), se propagă în cadrul restrâns al unui sat basarabean și
în atmosfera arhaică a unei lumi care „gândește în basme și vorbește în poezii”.
Dăm, în consecință, de o arhetipalitate încă atât de vie, manifestată în tradiții, în cântece, colinde, doine, în „legile comunității”, în ritualuri și, bineînțeles, în povești care constituie apanajul
și „duhul eresului”, de care vorbește Blaga, sau „parfumul copilăriei”, la care se referă autorul cărții.
Cele două personaje – Gheorghe (Vîrtosu), care e și povestitorul, și cel de-al doilea, Serioja, tovarășul de joacă și făptașul cel
mai înverșunat și cel mai inspirat al tuturor isprăvilor, unele mai
trăsnite decât altele, sunt „figuri apropiate” (în terminologia lui
Nietsche), într-un fel – picarești (sunt niște picaro mai moderați,
mai „mioritici” decât cei clasici, spanioli), pătrunși de pofta neostoită de aventuri și întreținând relații de apropiere sufletească și
familială, amintind de Tom Sawyer și prietenii săi, de Huckleberry Finn și Jim ai lui Mark Twain.
Bineînțeles că, întrucât e vorba de amintiri, autorul nu poate
să nu evite tema Timpului, care „le transformă pe toate în cenușa
menită băilor purificatoare, săvârșite cu sfințenie, chiar înainte
de-a porni pe drumul veșniciei.” Această cenușă este un produs
al focului suferinței – trăire atât de plăcută Timpului, care deține
puterea sfântă a fiecărui strămoș sacrificat prin ardere. „De ce n-ar
lăsa Timpul câte-o amintire prețioasă veșniciei, precum o floare
aparținând minunilor Divinității?”
Relația, providențială într-un fel, a povestitorului cu Serioja,
a fost supusă testului lipsit de milă al Timpului, dar au rămas
intacte amintirile din copilărie, care poartă însemnele permanenței și eternei continuități. Autorul se dedă anume evocării cu lux de amănunte, cu sublinierea farmecului și ineditului
întâmplărilor, care sunt toate niște isprăvi, niște răzbunări în
lanț nuclear care fac din copii niște ființe dornice de demnitate,
libertate, de sfințenie și frumusețe, într-un cuvânt de personali‑
tate, căreia i se spune unicitate.
Cum se manifestă această unicitate?
Firește, prin joc, prin elementul esențial al felului de a fi al
copilului. Gheorghe și Serioja se încadrează, astfel, în imensul
teatru al lumii (theatrum mundi), asumându-și rolul ce le este
destinat (povestitorul vorbește mereu de „datul hărăzit al sorții”):
acela de a fi actori nedisimulați și angajați cu toată ființa lor candidă în el, de a fi – se spune literalmente în roman – piese în
puzzle-ul existenței neamului nostru strămoșesc.
Intervine, în mod deloc surprinzător, puterea imaginației
povestitorului, care-i transformă pe cei doi în eroi de epopee, de,
cel puțin, farsă picarescă, ce-i ia în valvârtejul ei și le dă contururi
de ființe trăitoare pe marea scenă a vieții și având certitudinea că
și-au supus „clipa cea repede care li s-a dat”.
Ce fac, în fond, cele două personaje ale lui Gheorghe Vîrtosu?
Refac ordinea tulburată a lumii, repun în albia firescului, a
bunului simț și a armoniei familiale, valorile și virtuțile uitate,
tot ce a încălcat mersul organic al lumii spre înaltele ei scopuri și
rosturi.
De aceea, le dăm dreptate când se pare că întrec măsura și se
dedau cu uitare de sine hârjoanei, jocului, aventurii și empatizăm
cu ei, ca „răzbunători” pentru nedreptățile și inconveniențele ce li
se fac. Ei sunt, până la urmă, soli ai frumuseții și sfințeniei.

Acad. Mihai Cimpoi