Editorul Adriana Nazarciuc la o șuetă cu scriitorul Călin Pintea.
Adriana Nazarciuc: Titlul cărții ,,Trepte spre cer” pare a fi o trimitere către peisajul religios. Nu este desuet sau chiar ciudat să vorbești despre spiritualitate la început de mileniu trei? Oare mai există cititori cu apetență către romane de acest fel?
Călin Pintea: Firește. Ce poate fi mai minunat decât să cercetezi inefabilul ce înaripează, dar și acele tainițe pe care poate nu le-ai explorat îndeajuns? Lumea cuvântului și a ochiului este limitată, de aceea trebuie măcar din când în când să privim înlăuntrul nostru, spre acel dincolo al lucrurilor cu care ne-am obișnuit. În cele mai multe cazuri omul este o giruetă ce are nevoie de un suflu inspirațional, adică de un impuls care să îi înlesnească drumul către merindele sufletului, în așteptarea momentului când sufletul, bătând din aripi, se va roti.
Adriana Nazarciuc: Ce v-a determinat să scrieți acest roman și de ce ați ales un fir narativ atât de complex?
Călin Pintea: Încerc să am măcar o fărâmă din condiția intelectualului mărturisitor. Ogorul de însămânțat nu-i o iluzie, ci realitatea vie care ne reamintește că nu suntem aici pentru a supraviețui biologic, ci fiindcă ne dorim mai mult. Cred că orice voce care spune „viața este și în altă parte”, poate fi tratată cu îngăduință, măcar pentru faptul că își dorește menținerea unui climat proaspăt al spiritului. Din păcate noi oamenii descoperim prea târziu primatul sufletului. Și-i păcat.
Adriana Nazarciuc: Cum funcționează aceste trăiri în cazul acelora care nu au înțelesul îndemnului: „Mângâie o floare și ai să îl cunoști pe Dumnezeu”?
Călin Pintea: Cred cu adevărat că atunci când simte o vibrație senină, sufletul omului se deschide ca un nufăr și primește emoția desferecată în forme libere. Să nu uităm că atitudinea spirituală se dobândește prin acumulări dintre cele mai diverse, începând cu perceptele filosofice și terminând cu universul întrupat de artă în orice fel s-ar dezvălui ea. Pe de altă parte, drumul către transcendent poate fi extrem de lung și presărat cu opreliști. Să ne reamintim că până și Fericitul Augustin a avut parte de revelația divină abia după ce maturizarea l-a făcut să descopere vestita imagine a unui băț frânt în apă. Rezumând, aș spune că există mai multe lumi cuprinse într-un singur suflet și măcar una dintre ele înțelege că învățând cum să primești și să dăruiești dragoste, vei simți că este primăvară în fiecare zi.
Adriana Nazarciuc: Cui vă adresați în primul rând? Clerului, credincioșilor sau celor care ar dori să guste fructele din grădina de vis-a-vis?
Călin Pintea: Celor care simt că suntem un cupaj de materie și spirit, de sacru și profan, dar mai presus de toate, petalele unei corole zămislită din lumină; celor care mai caută încă și își doresc parteneri de drum; celor care iubesc sau învață să iubească; celor care înțeleg necesitatea de mai mult. Deci, aproape tuturor.
Adriana Nazarciuc: Intrând puțin în intimitatea textului, credeți că îl putem considera pe Vlad Munteanu, personajul principal al cărții, un Ulise pentru care Itaca ia forma mântuirii sufletului?
Călin Pintea: Nu, pentru că i-a lipsit un asemnea obiectiv spiritual ce înainte de toate are nevoie de asumare. Protagonistul a avut nevoie de o multitudine de căderi și învieri personale pentru a înțelege că un om care nu își clădește viața pe credință și iubire este supus rătăcirilor. De fapt „Trepte spre cer” este o carte pentru cei care au crezut și cred în cărți, înțelegând puterea lor de a aprinde lumina în lumi adiacente; pentru aceia care alunecă atunci când se cațără, dar simt că dincolo nu înseamnă în altă parte, ci uneori, imediat după.
Adriana Nazarciuc: Perioada maximelor căderi este cea petrecută pe continentul american. Se poate vorbi despre un soi de pervertire a „visului american”?
Călin Pintea: Se știe că America este simbolul propășirii materiale, dar asta nu înseamnă că și colorează vitraliile sufletelor. Or, „Treptele…” încearcă să transmită că trăirile incandescente nu țin de oportunități financiare sau avere, ci de un colț de paradis al inimii. Unul simplu, dar firesc, unde visul poate prinde corporalitate. Desigur, pentru unii portița spre sălășuire se deschide mai devreme, pentru alții doar după coacere, însă trebuie să avem încredere în momentul revelației. Când lui Gaudi i s-a reproșat că lucrările la Sagrada Familia evoluează prea încet, arhitectul, senin, a spus că antreprenorul său general, Dumnezeu, are suficienă răbdare ca visul să se întrupeze. Așadar, răbdare, dar și un pic de…transpirație.
Adriana Nazarciuc: Considerați că după lecturarea romanului, cititorii au oportunitatea de a redescoperi chintesența ființei umane, de a se reîntoarce la origini și la Domnul creator?
Călin Pintea: O, este prea mult să spunem asta. Am încercat doar să netezesc puțin hlamida sufletului, pentru că este o materie de lucru pentru croitorul care sălășuiește în fiecare dintre noi. Vorbesc despre spiritualitate pentru că deseori îngerii ne cheamă la taifas, dar noi preferăm să luăm masa în oraș. Mă străduiesc să o fac cu mijloace adaptate vremurilor noastre, utilizând ca ingrediente umorul, conturul liric, ori romantismul mereu seducător. Cititorul poate fi condus într-o poiană cu flori inmiresmate dacă alegi cărarea potrivită. Îmi amintesc de o situație în care Constantin Noica discuta cu o doamnă la lansarea cărții sale „Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel” și modest, îi expica acesteia că nu este decât un fel de apostol Pavel care merge cu toiagul (condeiul) în mână și propovăduiește ideea altuia. „Ba sunteți o cocotă de lux – i-a șoptit respectiva la ureche – care ademenește trecătorii în bordelul lui Hegel”.
Adriana Nazarciuc: Am remarcat apetența dumneavoastră către personalitatea filosofului. De ce Constantin Noica? Cum ați decis să îl faceți personaj viu în carte?
Călin Pintea: În general se scrie despre lucrurile dragi. La rândul meu, în această carte, invitând cititorul să viseze alături de mine, îl conduc printre pasaje care ne reamintesc gingășia florilor, fascinația stelelor, puritatea emoțiilor și îi dezvălui oameni luminoși ca domnul Noica. Pe de altă parte, încerc să lărgesc spectrul întrebărilor utilizând instrumente cât mai variate de cunoaștere și introspecție personală. Cu ajutorul unor personaje vibrante – cum este cel pe care tocmai l-am pomenit – propun ca loc de întâlnire cu harul misterul din interiorul fiecăruia, oricât le-ar părea unora demersul de vetust. În fapt, vorbesc despre poiana cu flori zâmbitoare a inimii aflate în sărbătoare. De redescoperirea drumului către alb.
Adriana Nazarciuc: Undeva scrieți: „Inspir soare. Scriu cu fluturi și presar petale de senin”. Este un mesaj prin care autorul vrea să mângâie sufletul cititorului?
Călin Pintea: Da, poate chiar ceva mai mult: O chemare către un spațiu de reflexie și visare ce presupune deschiderea ochiului inimii, empatie și surâs. Ei bine, dragi cititori, dacă vă simțiți singuri, stingheri, sau părăsiți, căutați-l pe Vlad Munteanu, personajul principal al acestei cărți. El abia așteaptă să vă împrieteniți. Printe altele, vă va vorbi despre bucuria de a-ți lipi fruntea de tâmpla Fratelui-Pământ, despre păduri misterioase în care îngerii păzesc tihna izvoarelor și le învață cucernicia, despre acei fericiți care încă nu au uitat ce înseamnă încredințarea, dragostea, zborul. Va fi fericit să vi se destăinuie amintind de prospețimea spiritului care face diferența între muritorul orb și cel ce se hrănește cu lumină.
Adriana Nazarciuc: De fapt, acesta povestește despre iubire. Cum ar trebui să o facem la rândul nostru?
Călin Pintea: Fiecare în felul lui, după măsura vibrației sale interioare. Suntem zămisliți din iubire și trebuie să punem aripi acestui mugure de lumină. Iubind, putem fi mai frumoși, pentru că orice cupaj de încredințare și visare îmbunătățește calitatea vieții și… ne face mai albaștri. Suntem poemele lui Dumnezeu, suprema dovadă de iubire.
Adriana Nazarciuc: Înțeleg că primele o sută de exemplare vândute din această nouă ediție vor avea un autograf de la dumneavoastră.
Călin Pintea: Da. Este un mod de a uni visele și inimile.