Cu debutul său în lumea literar-ficțională, Octavian Florescu nu dă greș. TROHAR – titlu excentric, care pune întrebări serioase cititorului fiindcă, deși îi va părea un cuvânt familiar, el e cu totul plăsmuit – este un roman hibrid, ce combină autoficțiunea cu un chanson du geste în proză, situat în Evul Mediu timpuriu, când cruciadele și domnițele la ananghie erau la modă.
Construită ca o povestire în ramă, opera începe cu visul protagonistului care ajunge să-l obsedeze pentru că, la finalul acestuia, trubadurul muribund strigă: TROHAR! Studentul la filologie nu poate lăsa misterul nerezolvat și pornește într-o călătorie, în Franța contemporană, pentru a păși pe urmele trubadurilor vestiți ai secolului XII și pentru a înțelege mai bine destinul Cavalerului din vis.
Slalomul temporal este captivant: acum ești în realitatea urbană a protagonistului, peste câteva momente îl însoțești în spațiul oniric situat în timpul domniei lui Richard „Inimă de Leu” și te lupți cu păgânii. Scriitura este fluidă, cu accente de ironie și autoironie, îmbinând umorul cu pastilele de cultură generală care te atrag ca un magnet. E un roman care te ține atent de la prima până la ultima frază, care îți stârnește curiozitatea și care te soarbe în lumea lui fiindcă și tu, ca protagonistul, vrei să știi: cine sau ce e TROHAR?
Lorena Marciuc –
Trohar! Cuvântul acesta m-a intrigat peste măsură de îndată ce am dat cu ochii de cartea lui Octavian Florescu, apărută recent la Editura Revistei Timpul. Deși îmi place să cred că sunt un poliglot destul de citit, trohar nu-și dezvăluia sensul în nicio limbă, oricât m-am străduit să-l descopăr în cotloanele cele mai ascunse ale memoriei. Nu-i de mirare că acest cuvânt a fost la la fel de obscur și pentru autor, atunci când i-a fost revelat într-un vis pe care numai cineva de talia lui Jung l-ar fi putut dezlega. Mai citisem povești adevărate, mai văzusem filme inspirate din viața reală, însă un roman după un vis atât de straniu, ba chiar adeverit, nu mai avusesem ocazia să întâlnesc. Se înțelege că am cumpărat pe loc cartea, atrasă și de ilustrația medievală de pe copertă, pentru a descifra împreună cu autorul misterul acestui cuvânt care nu-mi dădea pace.
Fără a fi faimos ca poetul Coleridge sau înzestrat precum compozitorul Tartini, Florescu împărtășește cu cei doi artiști inspirația onirică a debutului său literar, chiar dacă aceasta nu s-a închipuit într-un poem, nici într-o sonată, ci într-un singur cuvânt, sămânța care a rodit bildungsroman-ul pe care autorul îl construiește cu virtuozitate printr-un montaj paralel în care jurnalul de vise al protagonistului alternează cu impresiile de călătorie în Occitania de astăzi.
Numai că visul nu este doar o anamneză ștearsă a întâmplărilor de peste zi, ci el este un vis cât se poate de real, un vis lucid, care joacă rolul unei veritabile mașini a timpului, menită să facă legătura între realitatea fadă din jurul tânărului de astăzi și trecutul glorios al trubadurilor de odinioară. Departe de a fi doar un flash-back narativ sau un simplu artificiu literar, visul tinde să capete atributele realității, anulând granițele dintre cele două lumi sau dând naștere unor alte visuri concentrice, ca în Ruinele circulare, povestirea lui Borges în care visătorul este el însuși visat. Însă în Trohar, visătorul și cel visat devin două ipostaze ale personajului principal, fiecare dintre ele progresând în lumea lor, reală și onirică, pentru a se întâlni în cele din urmă într-un limb fără de lume, în care nu poate fi loc decât pentru unul – versiunea cea mai bună a amândurora.
Încă din primele pagini, autorul ne introduce în atmosfera Orientului Latin al cruciadei a II-a, cadrul istoric în care se desfășoară una din cele mai frumoase povești de dragoste medievale.
Într-o noapte, chiar în pragul absolvirii, un student la Litere are un vis straniu. Se făcea că era undeva, în Țara Sfântă, martorul invizibil al primei și ultimei întâlniri dintre faimosul trubadur Jaufré Rudel și vestita lui muză, Odierna de Tripoli. Rănit de un dușman neștiut, trubadurul își dă sufletul în mâinile iubitei sale, nu înainte de a rosti cu limbă de moarte un singur cuvânt – TROHAR.
Intriga acțiunii, descrisă într-un stil cinematografic, reușește să țină cititorul cu sufletul la gură, ca într-un început de roman polițist, singurul indiciu pentru a descoperi teribilul asasin fiind un cuvânt plin de mister care, treptat, devine el însuși protagonistul acțiunii.
Pendulând între vis și realitate, tânărul visător începe o amplă investigație pentru a desluși înțelesul ciudatului cuvânt. Astfel, el ajunge din biblioteca facultății în miticul Languedoc, pe urmele vestitului trubadur și, mai departe, într-o călătorie onirică în rafinata Occitanie a secolului al XII-lea, acolo unde capetele încoronate, cavalerii și trubadurii și-au dat mâna pentru a crea una dintre cele mai vibrante pagini de civilizație europeană, în care aceeași lenga romana se vorbea din Lombardia până-n Catalonia.
Pornind de la trohar la trobar și de la trovar la tropar, autorul ne oferă tot atâtea chei hermeneutice pentru a descifra sensul enigmaticului cuvânt, odată cu mediul socio-lingvistic care l-a creat, ajutându-ne să parcurgem labirintul semantic ca o Ariadnă nevăzută, pentru a nu sfârși în coarnele Minotaurului resemnării. Și asta pentru că investigația nu este pur livrescă, întrucât aceasta ajunge de la Poitiers la Ierusalim, fiind jalonată cu personaje istorice, de la Richard Inimă-de-Leu la Saladin și de la Aliénor de Aquitania la Ermengarda de Narbonne, călăuze marcante pentru călătoria inițiatică a Cavalerului trubadur.
Pentru un pelerin medieval, fie el cavaler, trubadur sau cruciat, o asemenea călătorie nu putea sfârși decât la Ierusalim, aflat pe atunci în mâinile arabilor. Aici, în Cetatea Păcii, locul unde adevărul lucrurilor este descoperit după vrednicia inimii credinciosului, protagonistul primește o dezlegare parțială a enigmei sale, atunci când creștinul din el se adapă și de la izvoarele înțelepciunii iudaice mijlocite – cum altfel? – de un personaj feminin. Redau fragmentul mai jos:
Acum putea să moară liniștit. Își văzuse visul cu ochii – Sfântul Mormânt al lui Christos – atinsese cu mâna lui lespedea pe care fusese așezat trupul Mântuitorului, îngenunchease și se rugase în fața celui mai sfânt altar al creștinătății. Încă mai simțea pe buze răcoarea pietrei ca o mărturisire tăcută a Învierii Domnului. Era un om renăscut, unul care primise o a doua șansă la viață, la mântuire. Flacăra vieții ardea acum în el ca focul acela dumnezeiesc despre care auzise că se pogoară de Sfintele Paști pentru a aprinde lumânările patriarhului și inimile credincioșilor. Aprinsese și el o lumânare din lumina aceea, pentru sufletul lui păcătos, iar restul le ținea într-o mână ca nu cumva să le rupă din neatenție. În cealaltă mână, ținea tămâia, mirul sfințit și o cruciuliță de argint, așa încât trebui să-și facă drum cu coatele prin marea de pelerini.
Tot căutând o desagă pentru a-și pune în ea suvenirurile nu-și dădu seama când ajunsese în cartierul evreiesc. Portul, limba și inscripțiile de pe case erau altfel decât cele arabe, așa cum văzuse el odată la evreii din Narbonne. Bazarul evreiesc nu era la fel de ticsit ca cel arăbesc, încât putea să-și tragă sufletul bucurându-și ochii cu mărfurile negustorilor, cu grijă însă ca nu cumva să fie prins în nesfârșita tocmeală orientală. Cel mai mult îl minunau mirodeniile îmbietoare și dulciurile multicolore care trădau o fantezie creativă cum el nu mai văzuse vreodată. Nu rezistase să nu guste dintr-o plăcintă cu miere și cu nucă pe care vânzătorul o oferea drept momeală pentru gură-cască ca el. Dar așa cum se lipise mierea de mâna lui, tot așa se agățase negustorul acela de el. Noroc cu un alt client mai cu dare de mână care-l chemase pe evreu înapoi la taraba lui. Încă se mai lingea pe degete când, întorcându-se către Sfântul Mormânt, chipul luminos al unei tinere negustorese i-a răsărit în cale de sub un voal de mătase alb ca laptele. Atunci, pentru o clipă, timpul s-a oprit în loc, căci a înțeles rostul făgăduinței sale de a veni în țara în care curgea lapte și miere. Nu bătuse atât amar de drum ca să-și ispășească păcatele, nici ca să elibereze Ierusalimul, nici măcar ca să vadă Sfântul Mormânt. El venise acolo pentru ea.
Cine este ea și care este rostul ei în inițierea celui visat veți descoperi citind romanul incitant al lui Octavian Florescu, un autor pe cât de erudit, pe atât de ermetic, întocmai ca un trobar clus, faimosul vers medieval care provoacă cititorul să-și depășească limitele pentru a ajunge la miezul poemului.
Cât despre visător, tot ce vă pot spune este că, întors acasă din călătoria sa occitană, acesta descoperă, în maniera binecunoscută a mitului eternei reîntoarceri, că realitatea poate fi chiar mai fascinantă decât visul, fie și lucid, atunci când înțelesul acestuia i se adeverește, printr-o binecuvântată rânduire a sorții, tocmai când își pierduse orice speranță.