Caietul 6 al lui Antonio Gramsci, recent apărut la Editura Meridiane Publishing din Iaşi, în colecția „Biblioteca Gramsciana”, tradus de Sabin Drăgulin, are un caracter miscelaneu, conținând note care abordează teme disparate, a căror redactare poate fi plasată între ultimele luni ale anului 1930 și începutul anului 1932.
Este alcătuit din 211 paragrafe dintre care 25 sunt texte de tip A [1], care reprezintă o primă versiune pe care teoreticianul sard le va relua ulterior, integral sau parțial, în caietele speciale (acestea din urmă se deosebesc de caietele miscelanee întrucât sunt dedicate în întregime unei teme specifice). 186 sunt texte de tip B, note care nu vor mai fi refolosite sau reelaborate. Lipsesc cu desăvârșire, așa cum se întâmplă de obicei în aproape toate caietele miscelanee, textele de tip C, sau textele care sunt rezultatul unei a doua versiuni a celor de tipul A.
La fel ca toate Caietele miscelanee, Caietul 6 prezintă o gamă considerabilă de teme. Multe dintre ele au fost deja tratate în caietele anterioare și vor fi și în cele ulterioare. Există însă câteva argumente care găsesc o primă dezvoltare. Dacă am vrea să identificăm un fir roșu care leagă aceste teme, aș sugera să plecăm de la relația dintre război și politică, țesând în jurul acestei prime axe tema corporatismului-economic, apoi cea a hegemoniei și, în final, cea a intelectualilor (jurnalism, literatură populară).
Relația dintre război și politică este centrală pentru Gramsci. Participarea Italiei la Primul Război Mondial îi apare liderului comunist ca un răspuns pur conservator al claselor dominante liberale la intrarea în lupta politică a vastelor mase populare, care până atunci fuseseră pasive. În acest scop, războiul a reprezentat laboratorul prin care să se înainteze către o restructurare autoritară a relaţiei dintre guvernanţi şi guvernaţi, aceştia din urmă devenind, prin intermediul organizaţiilor politice şi sindicale, purtători ai unui model antagonic de reglementare a relaţiilor sociale şi productive. Armata, cu structura sa ierarhică, disciplina sa rigidă, mobilizarea de sus în jos și utilizarea presiunii psiho-fizice, a constituit modelul pe baza căruia se recompune societatea italiană aflată în criză în urma prezenței partidului de inspirație socialistă.
Bătălia de la Caporetto [2], care a avut loc între sfârșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie 1917, s-a încheiat cu o înfrângere a armatei italiene – de către trupele austro-ungare și germane –, care a fost nevoită să se retragă în grabă la peste 150 de kilometri de linia originală a frontului.
Gramsci oferă o lectură a acelei înfrângeri care nu ține cont de erorile tactice și strategice ale marilor comandamente militare italiene sau, cel puțin, nu le acordă o importanță semnificativă. El crede – și acesta este unul dintre cele mai relevante aspecte ale reflecției gramsciane – că poate urmări într-un cadru politic și social de ansamblu aspecte și evenimente care doar la o lectură superficială și ideologică par limitate la un nivel pur tehnic și particularist, iar în acest caz militar – „că orice fapt militar este și un fapt politic și social” [3].
A releva înfrângerea doar pe terenul militar înseamnă a dori să ignorăm cauzele reale care au generat-o. Luigi Cadorna [4], șeful de stat major al armatei, a avut cu siguranță responsabilități tehnice și politice serioase, dar acestea nu au fost, pentru Gramsci, decisive. Responsabilitatea istorică, adică politică, trebuie căutată în cadrul relațiilor de clasă care implică soldați, ofițeri, statul major, dar aceste relații de clasă sunt atribuite claselor conducătoare care sunt singurii vinovați adevărați ai dezastrului de la Caporetto. Desfășurarea războiului, din punct de vedere militar și politic, evidențiază clar, dacă ar mai fi nevoie, „slăbiciunea și lipsa de omogenitate a clasei conducătoare italiene, incapabile să articuleze noua relație, din secolul al XX-lea, dintre stat și mase, altfel decât prin confruntarea deschisă și controlul autoritar, care relevă neînțelegerea substanțială a noilor fenomene care se manifestaseră în apropierea conflictului mondial” [5]. În cele din urmă, înfrângerea de la Caporetto semnalează incapacitatea grupurilor diriguitoare de a da viață „marii politici”. Contrastul în Gramsci între „politica măruntă sau mica politică” și „politica mare” este subliniat de Gramsci în Caietul 13. „Politica măruntă” este cea de zi cu zi, politica parlamentară, coridorul, intriga „care se ocupă de aspecte parțiale, cotidiene, care apar în cadrul unei structuri deja stabilite în timpul luptelor pentru preeminență între diferitele facțiuni ale aceleiași clase politice” [6]. Dimpotrivă, „marea politică” „cuprinde temele legate de întemeierea unor noi state, de lupta pentru distrugerea, apărarea și conservarea anumitor structuri socio-economice organice” [7]. Până la urmă, „marea politică” este semnalul că un partid, o organizație sau un grup de conducere au depășit faza economico-corporatistă.
În Caietul 6, faza corporativo-economică este legată de tema nașterii și dezvoltării municipiilor atât de mult, încât ia naștere și se dezvoltă o secțiune specială intitulată „Municipalitățile medievale ca fază economico-corporatistă a dezvoltării moderne”. Referințele lui Gramsci la epoca comunală din Italia sunt numeroase în Caiete. Prin „vârsta comunală” înțelegem perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XI-lea și primele decenii ale secolului al XIV-lea [8]. Italia central-nordică a cunoscut, în acea etapă, formarea unei noi realități politice. Aceasta s-a născut din impulsul a doi factori concomitenți: renașterea orașelor și stingerea, în unele zone, a legăturilor feudale. Așa se nasc Municipalitățile care, odată cu creșterea puterii lor, iau locul autorităților imperiale, devenind, de facto, autonome față de acestea din urmă. Municipiile au fost și arhitecții unei transformări economice profunde, care a favorizat schimburile comerciale, a dat naștere unei clase de meșteșugari răspândite și apariția primilor embrioni ai claselor burgheze. Istoriografia Risorgimentală italiană a considerat că se poate întrevedea prima trezire a unui spirit național în lupta împotriva Imperiului în interiorul municipalităților.
Gramsci reacționează la această abordare și, în nota 13 din Caietul 6, atunci când scrie că „burghezia municipală nu a fost în stare să depășească faza economico-corporatistă, adică să creeze un stat” cu acordul guvernaților, „[…] dezvoltarea statului ar putea avea loc doar ca principat, nu ca republică municipală” . Și a întărit în nota 43 din același Caiet, reiterând că „structura statului municipal nu se poate dezvolta într-un stat teritorial mare”[10]. Cu alte cuvinte, limita pe care o întrezărește Gramsci în experiența municipalităților italiene este aceea că aristocrațiile burgheze rămân închise în apărarea propriilor interese egoiste. A participa doar la avantajul imediat al propriului grup restrâns este o fază prin care trec toate forțele istorice și corespunde unui nivel elementar de conștiință în care se încearcă doar perpetuarea condițiilor economice și culturale necesare reproducerii unui anumit grup social.
Eșecul de a depăși această fază împiedică burghezia în curs de dezvoltare să devină clasa hegemonică. Adică împiedică trecerea de la faza economico-corporatistă la cea strict politică (hegemonie), adică având deplina conștientizare a necesității de a se plasa pe un teren universal, negând astfel propriile particularități economice. Numai prin această negare este posibilă trecerea de la corporativ la hegemonie care corespunde trecerii de la structură la suprastructură.
Dar cum poate fi depășită această bază economică corporativă îngustă? Cum se realizează hegemonia? Pentru acest pasaj rolul intelectualilor este decisiv. La nota 85, Gramsci compară figura și rolul politic al lui Dante și Machiavelli. Pe o pagină anterioară (nota 53) el îl definise pe Machiavelli drept o „figură de tranziție între statul corporativ republican și statul monarhic absolut” [11]. Hotărârea este întărită prin compararea secretarului florentin cu Dante, la nota 85: „Aș spune că Dante închide Evul Mediu (o fază a Evului Mediu), în timp ce Machiavelli indică că o fază a Lumii Moderne a reușit deja să-și elaboreze întrebările și soluțiile relative într-un mod deja foarte clar și amănunțit”. [12]
Prin urmare, nu numai că este imposibil să-i plasăm pe Dante și Machiavelli într-o continuitate genetică, dar, mai mult, gândirea politică a poetului are o funcție doar relativă la personalitatea sa, întrucât nu a avut nicio influență asupra societății contemporane. Dante, spre deosebire de Machiavelli, nu depășește baza economico-corporatistă îngustă, el este incapabil să se așeze pe terenul hegemoniei, ci pur și simplu repropune „o utopie politică, care este colorată cu reflecții ale trecutului” [13].
Întotdeauna pe același nivel de hegemonie și de funcția intelectualilor se leagă interesul lui Gramsci pentru jurnalism (în acest Caiet se regăsesc câteva note intitulate tocmai la rubrica Jurnalism, în timp ce alte note sunt intitulate Reviste tip).
Atenția lui Gramsci pentru jurnalism și, mai general, pentru literatura populară se datorează definiției largi atribuite de Gramsci intelectualului. Acesta nu mai este doar marele om de litere, care include doar un cerc restrâns de indivizi educați aparținând celor mai bogate clase.
Societatea de masă a copleșit acest model învechit al intelectualului. În societatea anilor ’20 și ’30 ai secolului al XX-lea, intelectualul este jurnalistul, oficialul de partid, birocratul, adică acele figuri capabile să se adreseze, să guverneze și să îndrume marile mase urbane și rurale pe care procesele economice și politice le integrau încet, dar inexorabil, în stat. Acesta este chiar terenul hegemoniei pe care trebuie să se miște partidul revoluționar. Să ridice grupurile subalterne din punct de vedere cultural și politic, să le ridice la o concepție coerentă și omogenă asupra lumii. În acest scop, ziarele, revistele, literatura populară (romane de foileton, cărți polițiste, romane istorice, etc.) joacă o funcție de neînlocuit. Totuși, nu trebuie să facem greșeala de a schimba această activitate intelectuală cu o simplă îndoctrinare. Aceasta din urmă, de fapt, leagă masele, oferindu-le un rol pur pasiv.
Și tocmai acesta este riscul de care se teme Gramsci în nota 65 în care discută despre presupusa inițiativă a lui Napoleon al III-lea de a publica un „ziar oficial al statului” prin care să informeze toți cetățenii despre activitatea acestuia. Gramsci ia în serios ideea împăratului. Într-adevăr, se întreabă: dacă există școală de stat, de ce nu poate exista un ziar de stat? Gramsci găsește problema centrală în a răspunde la această întrebare în relația dintre stat și societatea civilă. În guvernele iliberale [14], în care societatea civilă se confundă cu statul, ziarul de stat, ca şi şcoala de stat, îşi asumă caracteristicile unei direcţii autoritare a statului asupra societăţii, accentuând aspectele pasive ale acesteia din urmă. Dimpotrivă, ideea lui Napoleon al III-lea are o înfățișare democratică în care unitatea dintre stat și societatea civilă este înțeleasă dialectic, adică unde „societatea reglementată” se regăsește ca depășirea contradicției dintre stat și societatea civilă.
O ultimă remarcă. În Caietul 6, expresia „societate reglementată” apare de două ori. În plus, în afară de nota 65, acesta apare și în nota 12 intitulată „Stat și societate reglementată”. Pentru Gramsci, societatea reglementată este societatea comunistă în care statul, înțeles ca un aparat coercitiv, nu mai există întrucât devine un stat integral, sau mai degrabă societate civilă și societate politică împreună.
Angelo Chielli
(nr. 9, septembrie 2022, anul XII)
NOTE
1. Clasificarea dintre textele de tip A, B și C se datorează editorului ediției critice a Caietelor din Închisoare, Valentino Gerratana, publicată la editura Einaudi în 1975.
2. Studiile și memorialistica despre bătălia de la Caporetto sunt enorme. Ne limităm la a indica doar câteva texte clasice: Giorgio Rochat și Giulio Massobrio, Breve storia dell’esercito italiano dal 1861 al 1943, Einaudi, Torino, 1978; Mario Isnenghi, Giorgio Rochat, La grande guerra, Il Mulino, Bologna, 2014; Nicola Labanca, Caporetto: storia e memoria di una disfatta, Il Mulino, Bologna, 2017; Pier Luigi Ballini și Sandro G. (ediție îngrijită de), Nel primo centenario della battaglia di Caporetto, Istituto veneto di scienze, lettere ed arti, Venezia, 2018; Nicola Labanca, Giovanna Procacci și Luigi Tomassini, Caporetto. Esercito, Stato, Società, Giunti, Milano, 2018.
3. Antonio Gramsci, Quaderni dal carcere, vol II, Einaudi, Torino, 1975, p. 740.
4. Despre Cadorna a se vedea volumul lui Marco Mondini, Il Capo : la grande guerra del generale Luigi Cadorna, Il Mulino, Bologna, 2017.
5. Antonio Stragà, Gramsci e la Guerra, în „il Centauro”, nr. 10, ianuarie-aprilie 1984, p. 112. De același autor recomand: Il problema della guerra e la strategia della pace in Gramsci, în „Critica marxista”, XXII, n. 3, 1984, pp. 151-169 și Grande Guerra e società italiana. Le riflessioni di Gramsci, în „Italia contemporanea”, nr. 158, 1985, pp. 55-74. În general despre modul în care Gramsci a analizat primul conflict mondial recomand: R. Giacomini, Gramsci, il socialismo italiano e la guerra, în R. Giacomini, D. Losurdo, M. Martelli (ediție îngrijită de), Gramsci e l’Italia, La Città del sole, Napoli,1994, pp. 217-239; Leonardo Rapone, Antonio Gramsci nella Grande Guerra, în „Studi Storici”, nr. 1, ianuarie-martie 2007, pp. 5-96.
6. A. Gramsci, Quaderni del carcere, op. cit., pp. 1563-1564.
7. Ibidem
8. Este imposibil ca într-o scurtă notă de subsol să ofer note bibliografice despre perioada comunală din Italia. Mă limitez să sugerez doar anumite texte mai recente: G. Galasso (coord.), Storia d’Italia , vol. 4, Comuni e Signorie: istituzioni, società e lotta per l’egemonia, UTET, Torino, 1981; O. Capitani, Storia dell’Italia Medievale, Laterza, Roma-Bari, 1986; R. Bordone și J. Jarnut, Bologna (coord.), L’evoluzione delle città italiane nell’XI secolo, Il Mulino, 1988; G. Tabacco, G.G. Merlo, Medioevo. V/XV secolo, Il Mulino, Bologna, 1989; H. Keller, Signori e vassalli nell’Italia delle città (secoli IX-XII), Torino, UTET, 1995; G. Milani, I comuni italiani. Secoli XII-XIV, Roma-Bari, Laterza, 2005.
9. A. Gramsci, Quaderni del carcere, op. cit., p. 695.
10. Ibidem, p.719.
11. Ibidem, p.724.
12. Ibidem, p.758
13. Ibidem, p.759.
14. Ceea ce înțelege Gramsci prin societate civilă este clarificat în nota 24 a acestui Caiet: „hegemonia politică și culturală a unui grup social asupra întregii societăți, ca conținut etic al statului”, Ibid., p. 703.
Articol preluat de pe: http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Angelo-Chielli.html