Amalia Vasilescu, jurnalista cotidianului mureșean „Zi de zi”,
în dialog cu scriitorul Călin Pintea.
A.V.: Părintele Constantin Necula, un îndrăgit reprezentant al Bisericii Ortodoxe a poposit zilele trecute la Târgu Mureș, unde a umplut clădirea Centrului Cultural „Mihai Eminescu” cu credincioși dornici să audieze conferința „Provocările sfințeniei într-o lume desacralizată”. În ciuda temei extrem de ofertante, se pot naște întrebările: Iarăși Necula? Mai poate veni cu ceva nou, Părintele? Nu și-a pierdut în timp, verva, profunzimile, izvorul?
C.P.: Sala plină până la refuz și mulțimea de oameni care i-au sorbit vorbele revărsate din monitoarele amplasate pe holuri dovedesc faptul că păstorul duhovnicesc are încă din belșug puterea de a odihni sufletele, iar azima cuvântului său de învățătură este mai gustată ca oricând.
A.V.: Totuși, a… nu știu câta oară în Orașul Trandafirilor, asta înseamnă că se simte bine printre noi?
C.P.: Fără îndoială. Sunt convins că percepe și se hrănește cu vibrațiile auditoriului. Să nu uităm că suntem pe tărâmul aristocrației inimii, unde exercițiul spiritual este o practică a convertirii la frumos, iar în acest context totul devine empatic, intim, luminos.
A.V.: Dacă nu greșesc, impresia generală a fost că am participat la un exercițiu fin de interpretare a mesajului divin, profund, complex, dar în același timp accesibil tuturor.
C.P.: Da, fiindcă așa sunt adevărații grădinari de seninătate: au rafinament, umor, candoare și… pe nesimțite, cuvintele ne învăluie nuntind.
A.M.: Ce le transmite învățătorul celor care spun că, măcar pentru moment, Cerul poate să mai aștepte?
C.P.: Printre multe sfaturi-cârjă, le dezvăluie faptul că omul trupesc trăiește „aici și acum”, pe când omul duhovnicesc are privirea îndreptată către veșnicie, că există un inel numit rugăciune-comună care leagă pământul de cer, că surâsul veșniciei este accesibil tuturor și încă multe, multe; rămâne doar să îi cercetăm cuvântul tămăduitor.
A.V.: Ați prezentat ultima carte a Părintelui, „Printre cuvinte, între prieteni”, la care și-a adus contribuția și binecunoscutul realizator de televiziune, Dan Negru. Spuneți-ne câteva cuvinte despre ea.
C.P.: Pentru mine, să vorbesc despre cartea Părintelui Necula este similar cu a descrie o floare dintr-o poiană unde sufletul meu se simte înmugurit. Asta pentru că textul deschide perspectiva către infinitul Dumnezeiesc, dar în același timp deconspiră și misterul poetic pe care îl revarsă în jur. Mai mult, se bucură, dansează, gângurește alături de cititor, într-un demers empatic de redescoperire a frumuseții interioare, poate cel mai prețios dar primit prin bunăvoința proniei divine.
A.V.: Este o carte adresată teologilor sau celor care încă se străduiesc să descopere cărările credinței creștine?
C.P.: Am sentimentul că ambele categorii pot găsi făclii de la care să ia lumină, fiindcă scriitura este asemenea unei plimbări de Duminică printr-o grădină cu parfum de iasomie, cu sacrul la braț și o floare în loc de inimă. Aflat în centrul unui triunghi miraculos, religie, învățătură, visare, autorul nu face altceva decât să ne dezvăluie mireasma crinului iubirii de Hristos și… poate de aceea a reușit să strângă atâtea inimi la un loc.
A.V.: Așadar, elegie sau dogmă creștină? Fior liric sau îndreptar apologetic?
C.P.: Din fiecare câte puțin, fiindcă această carte este o cuminecătură literară, unde pâinea și vinul au gustul cuvântului și savoarea credinței. Textul liturgic are ținută de gală, iar slova, ceva din șoapta vechilor biserici care nu contenesc să cânte dorul sfâșietor de Dumnezeu.
A.V.: Dacă am avea un fel de insectar literar, unde am putea fixa „Printre cuvinte, între prieteni”?
C.P.: Hmmm, dificil de precizat, pentru că nu știi unde se termină cuvântul de învățătură și din care loc începe să zburde slobod gândul. Din cupajul miraculos religie – confesiune – literatură, se naște o experiență estetică ce își caută făgașul printre meandrele cuvântului, dar în același timp, se întrupează discret pe tărâmul ziditor. Cartea – cred – nu își propune să schimbe destine, însă poate modifica peisajul înconjurător prin seducția propunerilor ei.
A.V.: Așadar, o putem propune pentru lectură celor mai diferite categorii de cititori.
C.P.: Firește, fiindcă nu lezează credința nimănui. Da, este în primul rând o redută a cuvântului preschimbat în trăire creștină, dar în același timp, o epifanie a frumuseții care sălășluiește printre noi, un veritabil tezaur pe care se cade să îl transmitem mai departe urmașilor. Summa summarum, vorbim despre o carte care urmărește cititorul și după lecturarea ei. Caldătovarășă de drum, făclie în noapte, dar și leac tămăduitor, „Printre prieteni, între cuvinte” este o petală de iubire, pe care v-o recomand cu mare drag.