M-am întrebat de multe ori cât din ceea ce ne-a format pe noi, cei care ne-am născut și am trăit (cel puțin până la maturitate) în comunism mai poate conta în formarea generațiilor tinere sau a celor născuți după 1989. Întrebarea este legitimă din cel puțin un punct de vedere: opresiunea regimului comunist forța până dincolo de orice închipuire supraviețuirea din punct de vedere cultural și îi obliga pe cei ce-și doreau și ceva cultură să caute soluții dintre cele mai atipice/diverse. Iar refugiul în sala de cinema pentru a viziona „filme de artă” era una din soluții. Mi-aduc aminte că în Galați, orașul natal, existau (dacă număr corect) 7 săli de cinema, împrăștiate prin toate cartierele; dintre cele 7 unul singur era dedicat proiecțiilor cu și despre filme de artă; culmea, cinematograful se numea „Cinema Popular”. Evident că numai „populare” nu erau filmele lui Tarkovski sau Kieślowski, ca să-mi aduc aminte doar două mari nume dintre cei care au scris istoria cinematografiei universale. Sălile erau destul de pline, nu ochi, dar erau căutate proiecțiile filmelor în cauză. Astăzi nu mai există nici măcar un singur cinematograf în oraș și mi-ar fi frică să caut răspuns la întrebarea adresată tinerilor: „Care film marca Tarkovski v-a plăcut mai mult?”.
Și autorul volumului a plecat la drum tot de la o constatare legată de „succesul” filmelor marelui regizor; nu înțelegea de ce nu mai urmărea cu plăcere/pasiune filmele lui Tarkovski și după 1989. Interesul exista în continuare, calitatea filmului rămânea aceeași, jocul actoricesc neschimbat. Se întâmpla ceva la nivel de mesaj? Sau evenimentele din plan social au schimbat paradigma cunoașterii? Răspunsul: ambele; pentru că Mihai Vacariu punctează excelent:
„Mergeam să vizionez filmele lui Tarkovski nu pentru a înțelege sau a afla un adevăr metafizic, ceva transcendental: nu mă așteptam să înțeleg „realitatea ultimă” sau „esența lucrurilor”. Speranța mea era mult mai ambițioasă: doream să aflu cum să trăiesc, cum pot să ajung la un acord, la un echilibru atât de necesar între ființa mea și realitatea exterioară.”
Evident că evenimentele anului 1989 au schimbat fundamental abordarea estetică a produselor celei de-a șaptea arte; nu mai erau suficiente calitatea imaginii, muzica rafinată și mesajele subînțelese; mai trebuia ceva. Și acel ceva i se arată lui Mihai Vacariu sub o formă inedită – este momentul când îl regăsește pe Tarkovski așa cum este el, în esența lui de mare artist:
„A fost un miracol. E adevărat că am intrat în sala de cinematograf cu o anumită speranță, cu încredere chiar, însă nu mi-aș fi putut imagina că se poate întâmpla din nou… Am vizionat un film despre unul dintre cei mai mari artiști ai secolului trecut: coregrafa germană Pina Bausch, care a inventat ceea ce numim astăzi teatrul dansant. Este vorba despre filmul regizat de Win Wenders, numit simplu Pina 3D. Este de fapt primul film 3D pe care îl vizionez și înțeleg încă o dată cum această artă poate evolua, cum se poate reinventa pentru a captura momente sublime. Arta dansului nu poate fi descrisă în cuvinte. Și nici măcar nu poți descrie sentimentele pe care le ai când participi la vizionarea unei astfel de performanțe, La finalul filmului am fost fascinat la modul absolut. Am trăit aceleași sentimente ca atunci când am văzut Călăuza, pe vremea regimului comunist: plenitudine pură și împlinire de sine.”
Pare ciudat să regăsești un mare regizor prin intermediul unui alt regizor. Dar se întâmplă de multe ori ca în interiorul nostru să facem conexiuni/asocieri dintre cele mai neașteptate, semn că arta își atinge scopul: ne îmbogățește și ne lărgește orizontul propriei cunoașteri (aproape) fără să ne dăm seama. Filmele lui Tarkovski, ca subiect și manieră de realizare, nu sunt nici ușor de abordat și nici de văzut după-amiază, într-o pauză de cafea. Sunt filme cu rezonanță, care schimbă profund și iremediabil privitorul, care impun timp pentru reflecție și pentru schimbare de perspectivă. Fie că vorbim de Călăuza sau de Copilăria lui Ivan, de Oglinda sau de Nostalgia, de Andrei Rubliov sau Solaris, toate au darul de a impune spectatorului (cu brutalitate, chiar) asumarea unor experiențe mai mult sau mai puțin personale. Vacariu chiar tratează subiectele unora dintre filme din perspectivă fenomenologică și existențialistă. Cred că e cea mai bună abordare posibilă pentru a vorbi despre filmografia cineastului rus: nu relatează subiectul filmului decât atât cât este nevoie pentru a înțelege despre ce este vorba (o face la modul schematic, chiar), asupra personajelor insistă doar din punctul de vedere al imaginii (descrierea unor cadre decupate din montajul filmului), iar asupra detaliilor tehnice de realizare propriu-zisă a filmului nu insistă aproape deloc. Pentru că pe Mihai Vacariu îl interesează scopul: de ce vrem să vedem/revedem un film, în speță unul marca Tarkovski? Și la întrebarea asta revine pe parcursul capitolelor cărții. Și veți regăsi recuperată o întreagă zestre hermeneutică (ar fi fost bine să fi avut parte la cursurile de hermeneutică din facultate de o astfel de abordare – aș fi înțeles mai ușor la ce e bună hermeneutica), fenomenologia husserliană este și ea valorificată. Dar marele Dostoievski are parte de toată atenția! Și pe bună dreptate: și regizorul și autorul cărții de față îi dau Cezarului ce e al Cezarului. O să găsiți dezbătute o serie întreagă de legături fine și mai puțin evidente dintre opera scriitorului și filmele lui Tarkovski. Nu trec în revistă capitolele cărții, vă las plăcerea de a descoperi singuri, e una din cărțile care o să vă solicite atenție, timp, nervi, introspecție.
Cu ce rămâneți după ce ea? Cu o sete de Tarkovski, cu ideea că nu există nimic fără credință și cu ideea:
„Arta trebuie trăită, nu doar înțeleasă. Asta e diferența și salvarea.”
Preluat de pe Bookhub.ro
