Familia – leagăn între armonie și agonie

D’ale copilăriei; d’ale firii omenești

După un spectaculos periplu odiseic făcut prin meleaguri străine, pe continente, areale, tărâmuri, habitate, prin toate cele cinci
zone ale mapamondului, Gheorghe Vîrtosu se întoarce, asemenea mitologicului Ulysse, la Ithaca sa, la Mălăieștii natali. Dacă
în vasta construcție epică din alte scrieri ale autorului, copiii erau
adesea făpturi fragile aruncate în voia sorții, în mrejele ignoranței
(omenirii, adaugă cu țintă precisă prozatorul), ale indeterminatului identitar, în volumul de amintiri Familia, leagăn între armonie
și agonie, ei sunt acasă, la vatra lor, jucându-și în libertate jocurile
copilăriei.
Ecuația valorică superlativă joc – frumusețe – sfințenie e chiar
obiectivul estetic programatic al mălăieșteanului care a înconjurat
lumea, convins că în sufletul copilului și în însăși rațiunea de a fi
a copilăriei e ascuns un „Ceva” ce ține de mister, de Divinitate,
greu de sesizat și de exprimat prin cuvinte.
Întoarcerea la momentele și locurile copilăriei e o atracție genetică, e un dat genetic (cuvântul „genetic’’ e, de altfel, repetat obsesiv); ele modelează din interior ființa umană, exercitându-se în
mod suveran, demonic, magnetic: nu degeaba ne amintește personajul-narator că momentele și locurile încărcate cu amintiri ce au
adus fericirea cândva, ne readuc mereu la ele, oriunde am fi; chiar
de nu mai există aceste locuri, amintirea legată de ele ne urmărește.
Secretul scrierilor lui Gheorghe Vîrtosu, autor transformat în
personajul-narator care ține autoritar în mână frâiele povestirii,
lăsându-le doar în tandem celorlalte personaje să povestească, este
de a desfășura două planuri paralele, dialectic intersectate: cel al
copilăriei propriu-zise, de un autobiografic accentuat, și cel al
unei proiecții în tabloul fenomenal al existenței umane.
Faptele și întâmplările reale ale unui copil sau ale unor copii
care sunt tovarășii săi de joacă (frați, verișori, rude, vecini, consăteni), capătă semnificația unor fapte și întâmplări ale firii omenești în general.
Copilul e copilul universal, ca la Creangă (după cum observa
Călinescu), dar e și copilul care face parte din categoria ființelor
umane, care e un specimen din marea unitate a Universului, a
Naturii.
De la un capăt la altul al scrierilor sale, prozatorul nostru intonează, în fond, o cântare imnică adresată Firii, care în
limba română înseamnă unitatea Omului și a Naturii, comunității sătenilor și comunității care se cheamă Omenirea și în care
vede expresia unei legături familiale, a „leagănului între armonie,
bucurie și agonie”.
Gheorghe Vîrtosu pune totul pe cântarul kantian al imperativului categoric, figurând un adevărat catehism, un îndrumar etic,
transfigurat și într-o alegorie animalieră. Personajele, fie oameni,
fie ascunse sub masca alegorică a animalelor, plantelor, insectelor, copacilor sau viermilor reprezintă tranșant binele sau răul,
frumosul sau urâtul, sinceritatea sau lașitatea, firescul, naturalul
sau artificialul. Legenda aluniței, de sorginte populară, are și ea
un substrat etic, subliniind tocmai faptul că omul poartă marca
unicității. În numeroase pagini se discută despre dragoste și dor,
despre curăția sufletească și smerenie, despre egoism, despre tristețe și singurătate, despre comunicarea dintre elementele naturii
și propriile reguli pe care le are fiecare specie, despre perfecțiunea și gingășia întruchipată de rândunele, despre ceea ce autorul
denumește „înfierea de marea existență’’.
În majoritatea dialogurilor pe care le susțin personajele alegorice se ascunde câte o sugestie privind fenomenul acestei „înfieri’’.
Iată o discuție dintre Rică și Cuc, căruia îi dă o informație legată
de momentul în care puiul său va afla că nu este o pasăre oarecare, ci singura care a fost botezată cu numele cântat de ea și că nu
este copilul păsării care l-a crescut: „Îi voi spune: tu ești un cuc, la
fel ca mine! Privește-te în oglinda realității! Iată, eu sunt adevărata
ta familie! O familie ce provine din împărăția singurătății!” Prin
asta, Cucul devine un simbol al existenței, chiar dacă e singuratic.
„Trebuie să-i dăruiesc steluța mult dorită, transmisă din generație
în generație, rosti Cucul cu patos. Că de nu, sărmanul nu va avea
parte de ceea ce i s-a oferit genetic”.
Printr-o asemenea prezentare antropologică, organicistă, similară celei pe care o cunoaștem din poezia marilor romantici, Gheorghe Vîrtosu ne vorbește în cheie mitopo(i)etică despre veselia
și buna dispoziție ce domină în univers și atrag ființele cu suflet
frumos, întruchipate de tot felul de vietăți: „Unele făceau băiță în
picăturile de rouă, altele culegeau nectar și-l puneau în coșulețul
albinuțelor, altele pur și simplu căscau gura, împărtășindu-se din
clipele încărcate de voioșie pe care le oferă Universul. Bucurându-se îndelung de frumusețea lor, clipele deveneau gemene, fenomen considerat o mare raritate în Univers! Se mai spune că cei
care trăiesc clipe gemene de bucurie sunt aleși de divinitate, iar
ele, aceste clipe binecuvântate, sunt călăuză în destin”.
Dialogul lui Rică cu viețuitoarele este axat pe numeroase definiții aforistice. Una din ele privește magia darului oferit, care
constă în a prinde viață, în a-și concentra atenția asupra celor care
vor deveni familia ta, urmând să-i ducă dorul, în a-ți alege prietenii, a-i modela și a te modela („Dragostea înseamnă să oferi. Iar
dacă-ți este împărtășită, neapărat vei și primi înapoi. Asta e misiunea dragostei în existența universului; este nevoie ca mugurele
ei să aibă parte de veșnică înflorire”). O alta se referă bunăoară
la moarte și la reîncarnare, la existența sufletului care este nemuritor: „Se poate spune despre fluturi că înfățișează o formă primară a îngerilor, o formă vizibilă pentru pământeni. Creionează
pe înțelesul tuturor divinitatea, nașterea, moartea și renașterea.
Din acest motiv, personajele negative nici nu pot să stea în prezența fluturilor”.
Două lucruri esențiale trebuie spuse despre Gheorghe Vîrtosu,
care se impune și în acest volum prin forța epică cu care este
înzestrat. Găsim la el o rară disponibilitate de a se transfera din
planul realului în cel fantastic (parabolic, alegoric), folosind și
mijloacele publicistice sau luate din limbajul uzual.
Mutatis mutandis, putem afirma că e în căutarea unei căi prin
care ar putea comunica impresii existenței Timpului, pe care Marcel Proust o semnala la Flaubert. Gheorghe Vîrtosu ne demonstrează că amintirea este existența ce face parte din viața și firea
noastră.

Acad. Mihai Cimpoi