Acad. Mihai Cimpoi
Gheorghe Vîrtosu vine cu romanele sale dintr-o „serie de autor” ca să ne înfățișeze niște realități pe care le-a cunoscut și le-a trăit cu o implicare a întregii sale ființe. Le surprinde ca și cum ar avea un binoclu întors spre interior, spre configurările lor magmatice, abisale. Lasă, cu o disponibilitate ce uimește, faptele să se înlănțuie cu de la sine putere, să-și dezvăluie singure semnificația și să se structureze după legile lor intrinseci. Unicul principiu căruia se supun este autenticitatea. În acest fel le-am trăit, în același fel vi le descriu, pare să ne spună el textual și subtextual, convins că a câștigat credibilitatea și chiar coparticiparea emotivă a cititorului.
Am folosit cuvântul „uimește”, pentru că anume el e cel mai potrivit ca să denumească avalanșa de fapte ce amintește de „foamea epică” a reprezentanților Școlii de proze târgoviștene.
Gheorghe Vîrtosu este un scriptor în sensul barthesian al termenului, fiind, așa cum descifra sensul Eugen Simion, un scriitor (mai pe românește) de fapte înainte de toate, un autor ce se încredințează glasului faptelor (calitate pe care o remarca Eugen Ionescu în cazul lui Constantin Stere). Să precizăm, însă, că e vorba de fapte insolite, care nu sunt din domeniul cotidianului obișnuit, monocord, ci fac parte din categoria senzaționalului, irealului chiar, purtând pecetea a ceea ce am putea numi irațiunea ignoranței și umbra suferinței, noțiuni mult discutate de personajele romanului, aflate prin voia întâmplării, în jungla vieții, în situații limită.
Ele nu trăiesc cu grijile omului de rând, cu îngrijorarea zilnică a acestuia, ci pornesc pe căile încurcate ale vieții, fiecare având de străbătut un drum aparte plin de praguri și obstacole de netrecut, sub semnul dramaticului și tragicului, căci unele nu mai ajungă la capătul acestuia, iar altele ajung greu, puse în fața sacrificiului uman suprem.
Locurile acțiunii se schimbă fulminant înregistrând – printr-o adevărată rotire caleidoscopică – nu doar case, ferme, cluburi, spitale, aeroporturi, baze militare din diferite țări, ci și păduri, deșerturi, pustii, zone populate sau nepopulate. Suntem introduși, cu ajutorul personajelor de diferite naționalități, în culturi și civilizații diferite, în practici și moravuri variate, în moduri diverse de gândire și de înțelegere a lumii.
Subiectul – stufos, cu situații imprevizibile și răsturnări de perspective, cu scene tari, naturaliste, cu reluări și intercalări motivice – este, bineînțeles, de roman polițist. Tirania faptelor, din acestea nelipsind nici crimele, violurile, agresările, răpirile, nu este scopul auctorial scontat, prozatorul punând totul într-un registru al reflecțiilor asupra sensului a ceea ce se întâmplă cu lumea astăzi, asupra vieții, morții, destinului.
Schema epică a celor cinci volume apărute la Editura ieșeană Adenium (2019), purtând genericul Ignoranța în brațele omenirii, și subtitlurile Duelul cu moartea, În umbra suferinței, O șansă dintr-o mie, Libertatea, Pregustarea veșniciei și Renașterea, ne sugerează condiția omului pus în raport dramatic cu omenirea, cu „ignoranța acesteia”, dar și cu destinul în genere, cu încercările existenței, peste care atârnă apăsătoarea umbră a suferinței, în fața șansei (una dintr-o mie, subliniază subtitlul uneia dintre pânze).
Drumul nu e decât unul dantesc (suntem încă marcați de cei 700 de ani de la moartea marelui florentin) – de la Infern, prin Purgatoriu, la Paradis, dar Gheorghe Vîrtosu ne propune, în fond, o localizare africano-europeană a acestor tărâmuri. Se prefigurează un Drum spre Centru, semnificat de întoarcerea acasă a „micului britanic” John. Mesajul dramatic și tragic al pentalogiei romanești se potențează prin însăși axarea pe destinele copiilor porniți pe acest drum, care este unul al inițierii în tainele și sensul vieții, ca în basme. Despărțirea de părinți, de vatră, de mediul matern, de lumea paradisiacă epopeică de acasă încarcă cu sugestii deosebite această mare temă.
Apare, pe parcurs, un sesizabil filon sentențios, generat de sfaturile câtorva personaje în vârstă, dispuse geometric în primul și ultimul volum.
Expunerea legendei Hassan o continuă printr-o formulare sub formă de sentință:
„Integritatea cuplului alcătuit din iubire și libertate este asigurată prin sacrificiu! Or, asta este exact definiția suferinței, pentru a avea ceva de valoare, pentru a păstra ceva la care ții, trebuie să faci sacrificii. Dacă nu accepți asta… ridică din umeri Hassan. Toate aceste valori sunt semne ale existenței Celui de Sus. Doar că aici, pe pământ, noi avem parte doar de umbrele lor! Zice Hassan privind umbra copacului care se remodela în fiecare clipă, în funcție de mișcările ramurilor sale”.
Demonstrația speculativă a lui Hassan recurge și la altă întâmplare: bunica i-a spus surorii lui mai mici numele de Mueana (=suferință în limba arabă), spunând că suferința este de fapt moașa universului. „Nașterea în sine este o suferință care te însoțește până la moarte, care din nou observăm că este o suferință, continuă personajul. Deci suferința ne este un soi de călăuză de la un capăt la altul al vieții. Ea ne amintește mereu că vom muri, ea ne amintește mereu că pentru orice dar al divinității, pentru orice clipă de fericire, suntem datori să plătim un tribut”!
Întrucât avem de-a face cu lumea arabă, nu lipsește în roman și un filon de tălmăcire esoterică a sensurilor vieții și prezența unor figuri (oameni, animale) misterioase sau a unor semne prevestitoare de întâmplări faste și nefaste. O cititoare în astfel de semne este și bătrâna de 100 de ani, care îi mărturisește lui Mehmed: „La fel ca și noi, aceste obiecte care ne înconjoară cu un destin și cu o destinație. Trec, la fel ca noi, prin veacuri, ajungând undeva unde toți ajung ca toți din această lume”.
Această eroină–raisonneur povestește o lungă istoriei a Valahiei, pornind de la un tablou alegoric pictat de ea, care ajunge prima la Vatican și în care încorporează figura diabolică a lui Vlad Dracula și multe scene și figuri misterioase (o fată, însuși împăratul, bătrâna vrăjitoare, un motan), a unei adieri ciudate care-i înspăimântă pe turcii care-l căutau pe împăratul valah,
Impresionează modul ușor în care prozatorul creează situații de viață, probabil autentice, și menține tensiunea narativă, maniera de fișare caracterologică, prin care se fixează fizionomia fiecărui personaj sau a unui grup de personaje sau a unei comunități (despre Senegal se spune: „O comunitate micuță, cu oameni destul de ciudați”, ceata de băieți e prezentată ca un grup solidar: „Nu aveau nevoie de dezbinare în grup. Halif mergea înainte, în fruntea lor. Câțiva băieți l-au ajuns și chiar l-au întrecut”, spațiile acțiunii se descriu în mod balzacian, naționalitatea cu toate amănunte obiectuale, iar personajele cu vârsta, trăsăturile fizionomice specifice, inclusiv greutatea și înălțimea: „Salonul era unul lung de vreo 40 de metri, paturile sunt poziționate unul lângă altul în perete, separate doar prin niște perdeluțe care însă nu mai erau trase pentru ca medicii să poată avea în permanență o privire de ansamblu asupra tuturor pacienților. Undeva la capătul salonului, sub o fereastră deschisă, lângă un pat stă îngenuncheat un bărbat palestinian de aproximativ 40 de ani, 1,79 m, 80 kg”. Firește, nu lipsesc lungimile descriptive, improprii în romanul modern. La acestea se adaugă calchierile din rusă frecvente în mediul basarabean.
În notele la ediție se specifică dedicația pentru Angela Merkel, care a „adoptat” persoanele lipsite de orice protecție, indiferent de religie, statul din care provin etc. și faptul că „atrocitățile descrise în roman se întâmplă (în mod voit) și sau mai ales în rândul copiilor”, că „împletit cu misticismul specific fiecărei culturi a societăților din care provin, realismul tragic al destinului copiilor – eroi ai acestui roman te țin cu respirația întretăiată de la cea dintâi pagină până la capătul celui de-al cincilea volum”. (vol. I. p 5-6).
Romanul lui Gheorghe Vîrtosu este o apariție editorială insolită atât prin tematica „exotică”, ritmul trepidant, cât și prin reflecțiile asupra condiție umanității de azi.
Sursa: Literatură și artă